Un sărut de neuitat

Urmează o poveste cu proști.

Iar personajul principal sunt, evident, eu. Prostul cel mare. Prin excelență.

Eu și ai mei, în special conducătorul căruței – maică-mea, încă nu reușim să cădem de acord în privința multor lucruri. Da, știu, “spune-ne mai multe despre drama ta de copil de 23 de ani care încă stă cu părinții” e ceea ce gândiți toți acum și aveți parțial dreptate. Dar uite. De exemplu, ea încă nu suportă să mă vadă purtând negru în timp ce eu mi-aș tapeta pereții așa. Ei nu-i plac tatuajele mele, eu deja îl plănuiesc pe următorul. Eu îi zic să mai pună mâna pe carte, ea adoarme în fața televizorului. Dar conviețuim, așa că facem compromisuri. Eu îmi mai cumpăr și țoale colorate și ea mai închide din când în când televizorul. Ea nu trage de mine să respect sărbătorile creștine, eu nu îi repet zilnic că e o prostie să stăm cu maldărul de rufe murdare până când calendarul sfânt ne dă verde la curățenie din nou.

Credeam că avem o înțelegere. Până azi, când, întoarsă acasă după o noapte destul de lungă, mă trezește militărește: “Scoală-te că vine preotul!”. Până să pricep ce a zis eram deja în picioare, confuză. Păi și dacă vine preotul, ce? Și, de fapt, ce caută popa aici? Aparent, e perioada aia din an. În care îți vin tot felul de impozite în poștă și popi acasă. Una mai plăcută ca cealaltă. “Fă-ți ordine că nu poate să găsească așa casa”. Deci nu numai că popa vine neinvitat, dar mai are și pretenții să lustruiesc parchetul. Din ceartă în ceartă o conving pe maică-mea ca popa să nu-și facă de cap decât la parter, fără să urce la mine.

Iată că se face vreo 3 și apare popa în ușă. Zic bine și mă retrag în sufrageria mea, trag ușa ca să nu îl bruiez cu muzica mea păgână și îmi văd de treabă. În timp ce mă hăhăiam pe Facebook aud un doamne miluiește din ce în ce mai puternic. Se apropia. Doamne miluiește, pauză, doamne miluiește. Te pomenești că popa a luat-o pe scări spre mine. Doamne miluiește. Cineva apasă pe clanță. Doamne miluiește. E maică-mea care deschide ușa lent, aproape fără zgomot. Deodată apare o burtă. Doamne miluiește. O burtă mare și neagră care trage după ea un popă masiv. Popa îmi ignoră muzica și privirea încruntată și începe să stropească sârguincios pereți, televizor, calculator, tot ce prinde. Din trei mișcări acoperă camera. Doamne miluiește. Până să înțeleg ce se întâmplă mă trezesc cu popa la biroul meu lipindu-mi crucea de buze.

Sărutați crucea.

Doamne miluiește.

M-am simțit ca în scenele de acțiune ale lui Guy Ritchie. Totul se întâmplă foarte repede până în momentul în care glonțul vâjâie pe lângă tâmplele lui Statham. În cazul meu, totul s-a petrecut incredibil de repede până în momentul în care timpul a înghețat odată cu crucea care mi s-a lipit de buze pe nepusă-masă, fără să apuc să schițez orice gest. Buy a girl dinner first, știi?

De acolo lucrurile și-au reluat tempo-ul firesc. Popa m-a lăsat cu gura căscată și a purces către restul camerelor de parcă era plătit la metru pătrat. În final și-a luat șpaga și a continuat aventura. Încă o zi de doamne miluiește pentru el, încă un scenariu care să mă bântuie când rămân singură acasă în toiul nopții.

Mă întreb dacă pentru el sărutul a fost la fel de memorabil ca pentru mine.